Autor: Cosmin Ghimpu
Nicolae C. Ionescu i-a relatat lui Nicolae Costea Teleajen cum se făcea transportul în trecut. Conform relatării acestuia „cei care aveau interese în legătură cu Ploieștii se duceau pe jos dacă erau în stare de acest efort fizic, sau cu vreo brișcă cei care posedau cai iar ceilalți din alte categorii sociale se duceau cu birje”.
Erau doi frați, cu numele Anastasescu – oameni de afaceri; prin căsătorie, unul stabilit la Ogretin și celălalt în Izvoarele.
Fiecare a deschis cârciumi cu băuturi și în prăvălie cate puține mărfuri de strictă necesitate pentru popor, textile și fierărie. Pentru mai mare câștig și-au procurat fiecare trăsuri pe arcuri mai mari ca de obicei; au cumpărat câte opt cai, au angajat ca vizitii câte doi oameni serioși și au pus la dispoziție publicului, mijloace de transport zilnice; până la Ploiești birjă mare cu câte patru cai și câte un bizitiu, cu plecarea din Ogretin și de la Izvoarele la ora 5 dimineața.
Mergeau trei ore și soseau în Ploiești la ora 8. Birjile trăgeau în Ploiești la Hanul Călugărului unde aveau polăți amenajate pentru caii de birje, pentru a se adăposti în caz de ploaie. Trebuie menționat că Hanul Călugărului se afla situat la gara de nord, pe strada Romană, la intersecția cu str. Greceanu.
La Hanul Călugărului se strângeau birje și din alte localități. Hangiul era bucuros de clienți pentru că aceștia făceau consum de mâncare și băutură.
Birjele se înapoiu cu plecare iarna, la orele 17 în drum spre Ploiești ori la înapoiat, birjele se opreau la Hanul Roșu, comuna Scăioși și la Hanul lui Colan (colacul de piatră); i se zicea așa că gardul înconjurător era rotund și unde se afla el în Lipănești folosea pentru odihna cailor, pentru dezmorțirea călătorilor care consumau din bunătățile pregătite pe grătare fleicuțe, cârniciori sau ficăței și completau consumul de câte o ulcică de vin negru. Era hanul lui Ene Vătaful din Izvoarele. Birjarii se bucurau de tratament gratuit de la hangii respectivi.
Acești birjari erau echipați cu cisme lungi cât piciorul până sus, ca să reziste la geruri și a putea să sară în apa Teleajenului în acele vremuri când nu era pod peste râu, ei procedau așa ca să ajute la iesirea din apă atunci când era cazul.
Pentru a putea călători fiecare persoană trebuia să se înscrie în ajunul plecării; să achite costul călătoriei- copiii 5 lei, iar maturii, 10 lei; loc pe fundul birjei, 12 lei.
În timpul călătoriei se făcea mare zgomot prin îndemnul și chiuitul birjarilor și dăngătul clopoțeilor de la gâtul cailor.
În timp ce o birjă făcea călătoria, cea rămasă acasă în pauză era revizuită de un fierar angajat, iar vizitul rămas acasă îngrijea bine de caii din echipa lui.
Această afacere a durat până în anul 1910 când s-a dat în folosință Calea Ferată Ploiești-Vălenii de Munte (CFPV)
Pentru nevoile de transport, fiind un mijloc bun de câștig, s-au ivit birjarii cu trăsuri cu câte doi sau trei cai care făceau oficiul contra-cost de a transporta persoane sosite cu trenul la Vălenii de Munte, în diferite direcții: Posești, Starchiojd, Drajna, Homorâciu, Măneciu Pământeni și Măneciu Ungureni; chiar și în interiorul orașului Vălenii de Munte, ca taxi.
Transportul cu birjele s-a diminuat treptat până s-a pus în funcțiune trosnoanele de cale ferată Ploiești-Vălenii de Munte; Vălenii de Munte-Homorâciu; Homorâciu-Măneciu Ungureni. După al doilea război mondial s-a cunoscut tot mai mult dezvoltarea parcului auto. După 1989, în timp ce transportul de marfă și de călători pe calea ferată cunoaște un declin, transportul auto a luat un puternic avânt, puțini fiind cei care mai aleg astăzi să călăorească cu trenul.
Autor: Cosmin Ghimpu
Sursa text: Nicolae Costea Teleajen, La chiciura șoimului- Monografia comunei Măneciu
Sursa fotografie: Cristian Ionescu culese de la bunicul său Ioan Miclescu
