Nicolae Iorga, trecând prin Măneciu Ungureni în anul 1909 nota că „Măneciu Ungureni e satul cel mai de sub munte pe Valea Teleajenului; ca tare el poate servi ca un centru de excursiuni în toate părțile. Hanuri nu sunt aici, dar locuitorii Alexandru Popescu, Gh. Barbu Filip, Ioan Pisică, Tudor Gonțescu, Neculai Dragomirescu etc gazduiesc bucuros pe călători (plata 1 leu pe zi; mâncare foarte eftenă; se găsește din ce se găsește”.
Până în primul război mondial, cârciumari în Măneciu Ungureni era familia Pisică unde avea un han al Măneciului numit „Hanul lui Pisică”, cârciumarii mai erau familia Buligă, Șușumete și Gheorghe Mateescu de la Plai.
Gh. Silvan, aflat în vizită în zona Văii Teleajenului în 1908 relata despre existența unui han și la Cheia: „pe un dâmb, în marginea șoselei se află un han sărăcăcios, alături o rustică șatră țigănească iar peste această cocioabă și peste drum, trece un lung gârlici de bârne putrezite prin cari se scurg apele munților către ferăstraie…De la Măneciu până aici, – cale de peste 20 de kilometri- este întâia oară când întâlnim un „sat”… ne oprim în fața unui mic ferăstrău, ale cărei ape cad zgomotos în două suluri fulgerătoare, printre dinții roților – și cu aceeași mulțumire pătrundem în cătun, în nădejdea că vom găsi un han mai gospodăresc.. Dar în Keia nu-i nimic. Hanul lui Gheorghe Popa, – singurul han din Keia, – arătos, bine zidit, înconjurat de fierăstraie și de locuințe ale hangiului cari sunt adevărate clădiri orășenești, – se află într-o stare de neagră înapoiere. Iar, pe deasupra, ne înfioară doi ochi încruntați, aspri, pururi bănuitori… ”
Hanurile de odinioară au devenit în timp magazine pentru desfacerea mărfurilor alimentare și industriale, după 1989 magazinele care desfăceau variatele produse alimentare indigene și exotice au apărut pe vremuri, până în 1948, acestea se numeau băcănii.
Comercianții și meșteșugarii din Măneciu Ungureni din 1904:
- Gheorghe Popescu, cârciumă, 1870
- Gheorghe B. Filipescu, cârciumă, 1882
- Ghiță Chiriac, cârciumă, 1893
- Contantin Pasăre, cârciumă, 1902
- Dumitru Ghencia, cârciumă, 1902
- Gheorghe I. Munteanu, mașină de scărmănat lâna, 1898
- Dumitru Lupu, cismărie, 1892
„La Măneciu Ungureni avea magazin universal, Ion Stoica, la șoseaua mare; el venint din Dâmbovița și stabilit aici, prin căsătorie. Prin felul de a servi, prin calitatea mărfurilor, ajunsese un magazin cu un renume. Comerțul cu cereale în comună se făcea de către Ion Cursaru care era măcelar.
La Măneciu Ungureni a mai funcționat un magazin cu numele de Clăbucetu, încărcat cu mărfuri de tot felul înființat pe bază de cooperație pentru vânzări cu prețuri oficiale ca să împiedice astfel vânzările cu prețuri exagerate dar după 1944 magazinul a trecut la stat…
Comercianți și industriași la 1904 din Măneciu Pământeni:
- Dumitru Drugă, cârciumă, 1882
- Niță Zugravu, cârciumă, 1884
- Irodion C. Scorțeanu, cârciumă, 1895
- Dumitru D. Ghincea, cârciumă, 1895
- Niță Vasilescu, boiangerie, 1890
- Simion N. Pisău, moară, 1900
- Dumitru Boblucă, moară, 1888
- Constantin Gaftoi, moară, 1888
În Măneciu Pământeni avea magazin universal foarte bine aprovizionat cu țesături, pielărie, fierărie și alimente, Ioniță Șerban. El se aprovizionat cu țesături, pielărie, fierărie și alimente de la Alecu Tomescu din Vălenii de Munte; cu fierărie, de la magazinul Buttu din același oraș și aducea porumb cu vagoane de la comuna Perișoru sau din diferite centre din părțile câmpului, fiind în concurență pentru porumb cu Ion Gh. Popescu tot din Măneciu Pământeni.
În ceea ce privește târgurile din Măneciu Pământeni acestea aveau loc în fiecare an pe 29 iunie și 8 septembrie, acestea având loc în jurul Monumentului Eroilor.
În timpul de pace, în fiecare localitate de pe Valea Teleajenului, pe lângă cei care aduceau păcură și în Măneciu Ungureni, în mod periodic, soseau „găzarii” care purtau în căruțe butoiașe cu gaz, populația având astfel de unde să se aprovizioneze pentru a-și asigura iluminatul caselor: glasurile lor care îndemna populația să cumpere gazul necesar gospodăriilor se auzeau până în cele mai depărtate unghere ale comunei atunci când strigau: „ia gazu, gazu, neamule!”.
În timpul primului război mondial ei nu mai aveau să colinde în localitățile prahovene; trupele române în retragere, dând foc rezerveklor de petrol ale rafinăriilor pentru ca acestea să nu cadă în mâna nemților…
Dar „găzarii” precum cei care transportau păcura necirculând în primele două războaie mondiale și-au continuat activitatea până în jurul anului 1965, dată după care s-a aplicat planul național de electrifcare a țării.
În consemnările sale, în timpul primului război mondial, negustorul Guță Scorțeanu din Măneciu Pământeni având o cantitate mare de gaz, spre lauda lui a aprovizionat populația comunei sale și pe cea din împrejurimi cu gaz de față cu autoritățile germane iar după terminarea stocului a vândut populației, lumânări.
În timpul primului război mondial, nemții care se împietreniseră cu localnicii comunei Măneciu Ungureni se adunau la birtul bătrânei Sița Botezatu din centrul satului unde se tratau cu un surogat de cafea, preparatul casei de însăși această crâșmăriță dacă o putem numai așa.
La Cheia a funcționat o fabrică de mucava din gura Cheiței până la începerea primului război mondial. De la acea fabrică situată la poalele munților coborau pe drumul pietruit și abrupt carele încărcate cu mucava pentru fabrica de hârtie Scăieni.
Până în 1948 „pentru aprovizionarea locuitorilor din Cheia avea cârciumă Nicolae Drugă care mai vindea și diferite mărfuri strict necesare, mai ales vizitatorilor în sezonul de vară.”
În timpul primului război mondial sub ocupația germană, în satul Plăiețu funcționa cârciuma lui Nedeluță Munteanu. În curtea acestui gospodar funcționa și un cazan de fabricat țuică autorizat de militarii nemți. În satul Plăiețu era amplsat un post de pază unde reprezentantul al armatei de ocupație era sergentul major german Max, după cum arăta Ioan Miclescu: „un tânăr drăgălaș și la față și la cuvânt și-n comportare”; unde sergentul Max lua de la fiecare cazan primii 2-3 litri de țuică pentru Comandamentul de la Vălenii de Munte.
Sursa: Costea Teleajen, Monografia comunei Maneciu, 2007
