Înainte de a se numi Valea Popii, înainte vreme zona se numea Valea Rea iar în urma morții în această zonă a părintelui Nectarie prins de nămeții zăpezilor s-a numit Valea Popii Nectarie.
Sandu Teleajen a cules legenda acestui omonim de la un localnic din Măneciu Ungureni la începutul secolului XX:
„era cu un an înainte de fi luat cu arcanul în oaste, -slujeam de mic la schit dimpreună cu taica- și iarna, ne pomenim că se bolnăvește părintele Varsanufie care ținea slujba bisericii maicilor (Suzana). Așa m-a trimis maica starița de vale la schit Crazna, de-am cerut să vie pentru slujbă duminică și sărbătoarea, un popă bătrân, părintele Nectarie… Unde ne pomenim în duminica a treia din postul Crăciunului, că se pornește de pe la revărsatul dimineții, o vreme, o vreme, cum nu țin minte să mai fi apucat vreodată! Ningea cu ace de gheață … Ba, când am văzut că începe să și fulgere… și era un frig… Părintele nu mai venea… Oprim caii și coborâm cu lopețile în mâini
-Dați-i la arie flăcăi, ne îndeamnă taica legându-și cojocul
-La arie, la arie, râdeam noi… și începem să aruncăm zăpada peste malul drumului… Abia ajunsesem la apă. Taica răsturna voinicește, în frunte. Și-odată auzim:
-Faceți-vă cruce flăcăi!
-Ce e tată?
-Ce-i neică Constantine?
– Repede cu lopețile aici… Capul noatenului nostru! Uitați-vă… iaca și căciula părintelui!
Aruncăm zăpada în toate părțile și-n fața noastră… noatenul cu picoarele de dinainte scăpate sub gheață, cu părintele Nectarie înțepenit în șa, aplecat de gâtul calului, cu ochii închiși pe veci… părea că doarme … L-au îngropat a treia zi în cimitirul schibului, că de coborât mai departe de Orății spre Crazna în iarnă până-n primăvară, nimeni n-a putut. Mai apoi i-a venit o nepoată de frate și-a ridicat cruce de piatră aici în malul de deasupra apei unde s-a săvârșit sfântul bătrân. Dar când potopul de-acum cinci ani, s-a dărâmat malul și-a înghițit valurile apei Crucea. Iar văii i-am zis: Valea Popii Nectarie.
Ani mulți trecând, vezi și dumneata ce s-a făcut de-i zicem numai Valea Popii, parcă n-ar fi avut nume cel care s-a prăpădit aici!… Uită lumea!”
Poveste adunată de scriitorul homorâcean Sandu Teleajen.
Sursă: Sandu Teleajen, Poveștile lui Hînu Ion. Schițe și amintiri, Biblioteca Dimineața, 1925, p. 57-63
