„Pădure fără uscături; Sat fără câini- război fără dezertori și fără trădători- mai rar” așa vorbeau bătrânii satului Măneciu Ungureni, făcând aluzie la fugarii care în toamna anului 1916 profitând de împrejurări tragice și inegurate ale retragerii armatei române în Moldova au rămas cu bună știință înapoia frontului, lăsându-se să fie prinși de inamic. Alții au venit fără să le fie teamă sau rușine la casele lor.
Unii din cei prinși și internați în lagăre au reșit să evadeze și în loc să se întoarcă la unitățile de care aparțineau au apucat calea codrului ca tâlharii veșnic urmăriți și cu osânda morții atârnându-le deasupra capului.
Văzând că lumea din sat îi huiduia iar dușmanul îi urmărea să-i interneze în lagăre au apucat calea codul. Astfel, pădurile din munții Văii Teleajenului au ajuns să adăpostească câteva elemente puține la număr dar care deveniseră un pericol pentru viața populației din sat.
Huiduți de oamenii din sate, certați cu autoritatea militară germană care îi urmărea să-i prindă pentru a-i interna în lagărele de prizoneri aceștia s-au apucat să fure vite, terorizând lumea care nu mai avea curajul să-și lase vitele la pășunat.
Cu vitele furate făceau comerț de contrabandă peste graniță în Transilvania. Timp de 3-4 ani de când începuse războiul Transilvania fusese secătuită de vite și cumpărătorii ofereau prețuri de 4 și 5 ori mai mari decât prețurile care se practicau în teritoriul ocupat de nemți și se vorbea că sașii din Ardeal făceau plata în aur.
Într-o singură zi din vara anului 1918 s-au furat din muntele Gropșoarele, unde erau duse la pășune, un număr de peste 300 de oi și alte vite ale gospodarilor din Măneciu Ungureni, pentru care greu s-a descurcat mocanul sătesc Niță Cojocaru care le luase asupra lui pentru pășunatul de vară. Cum un necaz nu vine niciodata singur, Niță Cojocaru își pierduse fiul pe front.
Mulți cai buni de muncă, boi de jug și alte vite tinere au fost furate de la pășune și duse peste graniță.
Bătrânul Ion Ilie Terzea din satul Plăiețu, în vârstă de 65 de ani la acel moment, care a încercat să se opună la ridicarea boilor de jug a fost împușcat mortal într-o margine de pădure pe poiana din valea pârâului Ciumernic din apropierea satului Cheia și i s-au luat boii.
Ziua în amiaza mare apăreau 1-2 uneori și uneori 3 bandiți, somau ciobanii să îndrume oile și vitele în direcția pe care le poruncea. Ciobanii sub amenințarea cu moarte erau nevoiți să le urmeze poruncile fără împotrivire până ce duceau turmele peste graniță unde îi așteptau alții. Apoi ciobanii părăsind turmele fără murmur erau somați să se îndepărteze.
Notarul Costică Enăchescu și alți locuitori din sat care reușiseră să-și procure arme de la autoritățile militare germane împreună cu trupe germane au încercat să prindă din bandiți dar n-au reușit.
Patrulele de luani- ostași germani călări – cu mulă dibăcie au reușit să prindă pe unul din acești bandiți surprinzăndu-l fără putință de a fugi. Adus legat de șaua calului și închizându-l în arestul primăriei într-o sâmbătă seara de unde urma să fie transportat pentru cercetare la Văleni, în după amiaza zilei următoare, spre uimirea tuturor arestul a fost găsit gol deși încuietorile erau neatinse.
O tânără ce era în relații cu banditul profitând de îngăduința gardienilor primăriei de a-i da de ale gurii pe ferereastră și folosind un moment de neatenție din partea acestora în timpul când ei se aflau la masă a reușit să descuie lacătul cu chiei potrivite și să-l încuie la loc.
Notarul Costică Enachescu și primarul Ion Mise Costea au fost ținuți la arest o noapte întreagă pentru că nu asigurase de ajuns paza arestatului.
Tot ulanii au reușit să prindă pe unul din acești bandiți, aducându-l legat de trăsura lor de serviciu și legat cu mâinile la spate. Potrivit descrierii lui Ioan Miclescu acesta avea „ochi vioi, privire agenre, mișcări energice, îmbrăcat într-un costum sport, bine turnat pe corp – o modă ce numai de la Brașov se putea procura – cu ghete ușoare și pulpele picioarelor înfășurate în moletiere (jambiere) – față de înfățișarea amărâtă a lumii de atunci, prinsul acesta era ca scos din cutie, ca o păpușă”. Nici două ore nu a stat prinsul în arest cu toate zăvoarele încuitorii ce le avea la uși. Cu două smucituri zdravene s-a cutremurat toată clădirea, ușa a fost scoasă din balamale iar arestatul a reușit să fugă.
Sursă: Ioan Miclescu, Memorii
