La început, pentru utilizarea învățământului s-a folosit metoda Lancaster iar cursurile se țineau numai iarna, vara, elevii fiind ocupați cu muncile câmpului.
Mobilierul școlar era forma din bănci lungi de câte 7 elevi una, având și un scaun tot așa de lung pe care ședeau elevii la care se adăiga o scânduraă pe care țineau picioarele și o cutie pentru păstrarea cărților; statul plătea numai personalul școlii iar elevii acelor vremuri (până la 1864), învățau pe Bucoavnă, adică abecedar având caractere chirilice și cărți de același fel iar cei care nu se prezentau la cursuri erau amendați.
Lecțiile se scriau pe tăbliță din piatră încadrată într-o ramă de lemn. Uneori, din cauza agenților atmosferici tăblița se umezea și astfel dispărea și scrierea elevului spre disperarea școlarului și a dascălului respectiv, această procedură de scrierea lecțiilor pe tăbliță de piatră durând chiar după anul 1948.
Dezvoltarea învățământului în Țara Românească a început după pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1744; sistemul de învățământ fiind îmbunătățit în continuare de hrisovul emis de Alexandru Ipsilanti care prevedea înființarea de școli în toate județele țării, învățătorii fiind plătiți de domnie, una dintre cele 20 de școli fiind plătite din bugetul Țării Românești; în 1870 a fpst și școala 13 nou înființată la Vălenii de Munte alături de cea din Ploiești; deci, aproape prin imediata vecinătate a Măneciului. Fondurile necesare salariilor dascălilor fiind realizate din veniturile mănăstirilor și ale preoților.
O revoluție în învățământ a reprezentat-o și Legea organică în Principatele Unite promulgată de A.I. Cuza la noiembrie 1864 prin care se instituia învățământul elementar obligatoriu și se înlocuia alfabetul chirilic cu cel latin; iar mai înainte de 1864, prin Regulamentul Organic, art. 8, se votează Regulamentul pentru înființarea seminariilor, votat de Obșteasca Adunare la 11 aprilie 1834; articol prin care obligă pe câtăreții de biserici să învețe pe copiii satului „cartea de cântări”, în timpul când moșnenii se exprimau în limba română.
Învățământul în secolul al XIX-lea
La începerea cursurilor de învățământ, sătenii comunei erau obligați să suporte retribuția acordată învățătorilor însă din motive lesne de înțeles s-a hotărât ca de la 1 ianurie 1845 cei doi lei pentru simbrie să se strângă de subocârmuire și semestrial să se elibereze învățătorilor pe bază de adeverințe…
Din istoricul școlilor de pe Valea Teleajenului se presupune că înainte de 1838-1844 au existat școli în satele Măneciu Ungureni și Măneciu Pământeni, dar în case particulare.
„În timpul revoluției de la 1848 școlile au fost închise, unii dascăli participând la revoluție, alții ajungând comisari de propagandă ai guvernului provizoriu, redeschiderea școlilor având loc la 11 ianuarie 1857”
În 1845, în cele trei plăși controlate de Școala normală din Vălenii de Mute, adică plășile Cricov, Podgoria și Teleajen, funcționau 86 canidați de învățători.
În plasa Teleajen în 1840 printre alți candidați de învățători figura Oprea Păunescu având 24 de elevi în Măneciu.
Printre învățătorii și satele în care aceștia funcționau în 1861 sunt următorii din plaiul Teleajen: Radu George Barbu din Măneciu Ungureni, Nicolae Ioan Vulpe și Constantin Mărculescu din Măneciu Pământeni.
Pentru o mai bună coordonare, organizare și control pentru supravegherea școlilor sătești s-au format un corp de control compus din învățători care se numeau subervizori școlari stabiliți pentru fiecare plasă. Aveștia având obligații bine stabilite în ceea ce privește activitatea învățătorului și rezultatelor la învățătură al elevilor, subrevizorii alegându-se dintre învățătorii cei mai bine pregătiți; în cazul de față pentru plasa Teleajen fiind ales Oprea Tănăsescu din Măneciu Pământeni.
Oprea Tănăsescu sau dascălul Opriș, cum în cunoșteau locuitorii de atunci, s-a născut în anul 1807 în satul Nucșoara. A urmat cursurile seminarului din Buzău întemeiat de episcopul Chesarie apoi se înscrie la școala de candidați pentru a deveni învățător iar la 14 noiembrie 1843, Eforia Școlilor îl va numi învățător în satul Măneciu Pământeni iar la 7 decembrie 1843, Oprea Tănăsescu este numit de Eforie Plaiului Teleajen pe timp de 5 ani.
Povestea Școlii din Măneciu Pământeni
Terenul pe care este amplasată în prezent fosta școală din Măneciu Pământeni a aparținut înainte vreme Eforiei Spitalelor Civile care stăpânea în Măneciu masivul de păduri având întinderea de 11000 hectare care cuprindeau până la Cheia, atât poienile cât și golurile de munți; această suprafață cuprindea la începutul secolului XX majoritatea teritoriului comunei Măneciu de astăzi.
Eforia a hotărât să vândă terenul respectiv împreună cu un conach vechi în luna aprilie 1921. Nicolae C. Ionescu din Măneciu Pământeni a licitat acest teren prin Casele Naționale nou înfiinșate care aveau ca scop ca în diferite centre ale țării să înființeze ateliere meșteșugărești care urmau să constituie în viitor, nuclee pentru o industrie, ateliere care se înfiinșează la Segarcea (Dolj), Breaza (Prahova) și în alte localități. Nicolae C. Ionescu a luat legptura cu generalul Manolescu la București, care se afla la conducerea Caselor Naționale, pentru a facilita această preluare a terenului. Pentru licitația din Măneciu Pământeni au concurat boierii Ghiță Boștinescu din Măneciu Pământeni și Ioan Gaftoiescu din Izvoarele împreună cu Dumitru Coșerea.
Licitația se făcea la Pământeni în fața oficialilor primăriei, a unui delegat al Eforiei, brigadierul Ioan Morcovescu din Homorâciu și a doi pădurari iar la București în fașa unui efor și a personalului administrativ.
La data licitației, Nicolae C. Ionescu s-a prezentat la București împreună cu cei doi delegați din Măneciu Pământeni, Ioniță Șerban și Gheorghe N. Mihăilă.
În timpul licitației desfășurate la București, Nicolae C. Ionescu a determinat pe delegatul Caselor Naționale să ofere cât mai mult astfel că aflându-se prin telefon de ofertele făcute de cei din Măneciu Pământeni, s-au adjudecat ofertele Caselor Naționale din București, meritul fiind al lui Nicolae C. Ionescu, care în final a avut „mari neplăceri din partea celor interesați în licitație, surprinși în mod neplăcut de neașteptata concurență de la București.”
Casele Naționale n-au trecut la acțiunea înființării unor ateliere meșteșugărești și de aceea s-a folsit pentru învățământ anumite camere din conac și altele pentru primărie.
Casele Naționale neavând fonduri, după câțiva ani, ele vând terenul cu toate dependințele Școalelor comericale din Ploiești pentru a se construi pentru elevii slabi și lipsiți de mijloace o construcție la Măneciu Pământeni. Astfel, Direcția Școalelor Comericale din Ploiești a pornit construcția unei noi clădiri de școală în 1925 ce a fost gata în anul 1926. Arhitectul acestei clădiri a fost Toma Socolescu din Ploiești; angajându-se cu execuția pe arhitectul Smina și cu supravegherea materialelor fiind profesorul de istorie Oprescu.
După terminarea clădirii, câteva veri au venit pentru odihnă colonii ale școalelor comerciale; în timpul anilor școlari funcționând și o școală de țesătorie; clădirea transformându-se mai târziu în gimnaziu industrial urmând ca după al doilea război mondial să funcționeze Gimnaziul Unic după care transofrmat în cadrul unor reforme în școală generală, a funcționat până în 1977 când a fost construită o școală nouă în apropierea acestuia; adică a vechiului local care a fost Gimnaziu comercial, adectat de cutremurul din 1977 și care nu mai asigura condiții de securitate pentru adăpostirea elevilor, din această cauză fiind folosit în cu totul alte destinații cum sunt adăpostirea unor materiale didactice și nu numai.
După 1989 în satul Măneciu Pământeni s-a dat înfolosință noul local al școlii generale cu 12 săli de clasă din care 2 laboratoare precum și cabinete de matematică și română.
În satul Costeni exista o școală care a fost construită în anii 1957-1958. În 1920 s-a deschis şcoala din Chiciureni care funcţiona în case particulare iar localul de şcoală s-a construit în 1937
Învățământul în Măneciu Ungureni
Între anii 1872-1880, primarul Ion Moisoiu a ridicat un local de şcoală, care avea două camere, o sală la mijloc şi o mică odaie în spate, ce servea ca „arest al primăriei”. În camera din stânga, era primăria, în cea din dreapta, şcoala.
În 1910 s-a construit o şcoală cu două săli de clasă mari, cu o cancelarie şi cu o mică sală de intrare. Aceasta s-a numit, mai târziu, „Şcoala de fete”, iar cea construită de Socolescu, „Şcoala de băieţi” sau „Şcoala mare” (4 săli de clasă), de atunci s-au adăugat noi construcții.
Actualul Colegiu Ferdinand I s-a ridicat după primul război mondial, în timpul domniei regelui Ferdinand I în amintirea Eroilor căzuţi în Războiul 1910-1919 pentru Întregirea Neamului. Mai exact, prima clădirea în care funcționează liceul a fost construită în perioada 1922-1924 și l-a avut ca architect pe Toma Socolescu. Din păcate întregul corp a fost reconstruit iar clădirea inițială nu mai există.
În 1968, la Măneciu Ungureni, s-a construit o nouă aripă a unui liceu format din 4 săli de clasă, două laboratoare, patru camere precum și cancelari, întreaga extindere a construcției atingând valoarea de peste 750 mii lei;
Din 1974, liceul din Măneciu Ungureni este desființat și reînființat în 1989.
În anul școlar 1991-1992 în satele comunei Măneciu funcționau 4 școli și șase grădinițe, cuprinzând 27 de cadre didactice grad I și 37 cu gradul II, având înscriși 2206 elevi, inclusiv seraliști.
În perioada 2012-2016 s-a derulat un proiect cu fonduri europene ce au modernizat și extins școala din Măneciu Ungureni.
De-a lungul timpului școala a purtat mai multe denumiri: Liceu Teoretic, Liceul Tehnologic, Grup Școlar etc. Actuala denumire a fost primita în septembrie 2018, când Liceul Tehnologic Măneciu a devenit Colegiul “Ferdinand I”.
În anul școlar 2010/2011, la Grupul Școlar Măneciu erau înscriși 1440 de elevi cuprinsi în formă de învătământ : primar, gimnaziu, liceu – zi și seral, liceu tehnologic.
Astăzi liceul funcționează în mai multe corpuri de clădire având 45 săli de clasă, laboratoare, cabinete, ateliere, sală și teren de sport.
