Sultanul Mehmed al III-lea a decis, în 1602, să trimită o expediţie de mazilire a domnului valah, deoarece acesta îl înlăturase din tronul ţării pe Simion Movilă, fidel turcilor, frate al domnitorului Moldovei, Ieremia Movilă, iar îndeplinirea acestei misiuni a fost încredinţată hanului Crimeii Ghirai al II-lea, supus al Porţii Otomane. Forţele lui s-au concentrat în sudul Moldovei, de unde împreună cu oastea lui Simion Movilă urma să pătrundă în Ţara Românească. Efectivele invadatorilor se ridicau la 40.000 de oameni şi două tunuri.
Sprijinit financiar de George Basta, Radu Şerban a reuşit să-şi constituie o oaste formată din 10.000 de mercenari, la care se adăugau 3.000 de soldaţi imperiali şi 1.000 de foşti camarazi de arme cu care se cunoştea din timpul războaielor lui Mihai Viteazul.
Bătălia
Principele valah, ale cărui efective, incluzând trupele transilvănene trimise în ajutor, se ridicau la aproape 20.000 de oameni şi patru tunuri, a hotărât să întârzie înaintarea grupării inamice şi concomitent să pregătească angajarea bătăliei decisive.
Hărţuirea executată de cavaleria lui Radu Şerban şi-a atins parţial scopul: primul detaşament, de 4.000 de călăreţi, a fost învins la Tecuci. Un al doilea detaşament, de aproape 5.000 de oameni, a fost nevoit să se retragă.
În acest timp, principele valah a pregătit locul bătăliei decisive într-o zonă greu accesibilă, care nu permitea manevre cu mase mari de cavalerie aşa cum aveau tătarii. Zona era cuprinsă între râul Teleajen şi Valea Drajna, la Ogretin, pe dealul „Domnului” (cum consemna Nicolae Iorga în „România Munteană” din anul 1918). Domnitorul Radu a adoptat dispozitivul de luptă cu pedestrimea şi cavaleria descălecată în prima linie, înapoia unui şanţ de apărare, în faţa căruia s-a dispus un detaşament de siguranţă. Numărul copleşitor al tătarilor, de patru ori mai mulţi, ca şi vestea că secuii fuseseră înfrânţi de o avangardă a armatelor hanului i-au determinat pe aliaţi să-şi asigure rezistenţa prin ridicarea unor fortificaţii, de forma unei tabere militare înconjurate de şanţuri.
În linia a doua a fost aşezată cavaleria domnească , iar cele patru tunuri au fost dispuse pe flancul stâng pe o înălţime. În rezervă se găsea un detaşament comandat de către căpitanul transilvănean Marcu Cercel, pretendent la tronul Moldovei, cu misiunea de a opri orice încercare a tătarilor de învăluire şi încercuire. La Prejmer, în depresiunea Braşovului s-a concentrat o mică oaste imperială sub comanda generalului George Basta, care trebuia să intervină numai într-o situaţie critică pentru oastea valahă.
Lupta a fost începută de către detaşamentul de siguranţă care a atacat elementele înaintate ale inamicului, după care sub presiunea forţelor superioare ale acestuia, sprijinit de focul archebuzierilor din linia I, se retrage organizat. Tătarii trec la urmărirea detaşamentului valah, încercând să pătrundă din mişcare în tabăra munteană şi să tranşeze mai rapid confruntarea. Aici sunt însă întâmpinaţi de două detaşamente, fiecare de câte 250 de luptători, care sprijiniţi de artilerie şi de focul puternic al pedestrimii au contraatacat în faţa şanţului de apărare. Comandanţii crimeeni nu s-au lăsat păgubaşi şi în tot cursul zilei trupele tătare au executat atacuri frontale dar au fost respinse cu pierderi mari. Tătarii au reluat atacurile a doua zi dar fără vreun succes. Hanul Ghirai a trecut la aplicarea cunoscutei tactici a falsei retrageri pentru a atrage trupele valahe în urmărirea sa şi a le lovi din laterale.
Bun cunoscător al acestei tactici, domnitorul muntean nu a muşcat momeala şi a rămas pe loc, menţinându-şi trupele pe linia de apărare. Eşuarea planului l-a determinat pe han să ordone retragerea trupelor sale spre Silistra, după ce înregistrase pierderi de aproape 5000 de morţi şi alte mii de răniţi. Cei mai mulţi dintre tătari şi-au găsit sfârşitul în faţa archebuzelor mercenarilor germani, ca şi a hărţuielilor iscusite ale fraţilor Buzescu. Odată cu tătarii s-a retras şi Simion Movilă, pretendentul la tronul Valahiei, care a fost escortat de un corp de oaste tătar în Moldova şi răscumpărat de fratele său, Ieremia Movilă, domnitorul Moldovei. Oastea valahă a înregistrat doar 500 de morţi şi 1.000 de răniţi.
Se spune că în această bătălie, de la Ogretin, s-a dat o confruntare personală între doi căpitani ai celor două tabere, confruntare care ar fi urmat să decidă câştigătorul bătăliei. Stroe Buzescu, fratele li Preda şi al lui Radu, l-ar fi provocat pe han să trimită un căpitan de-al lui să se înfrunte, iar acesta l-a trimis pe nepotul său Mârza. în această luptă, Mârza a fost ucis, dar şi Radu Buzescu va muri de la o rană infectată sau otrăvită de la iataganul tătarului.
„Apoi, într-o zi de Septembrie – era în anul 1602 – treisprezece luni după moartea lui Vodă Mihai, află țara înfrigurată că Radu Șerban, cu Buzeștii lui, se întorsese din Ardeal cu oaste numeroasă, și că-n munții Bratocii se-ncăerau acum armatele sale cu ale lui Movilă.La 13 Septembrie, dimineața, după o lungă a avangardelor la Ogretin, se întâlniră oștile în gura Teleajenului, lângă Teișani și se făcu năvală mare, care ținu ziua întreagă și toată noaptea și încă în dimineața d-apoi, până birui Radu Șerban, alungând de pe câmpul de luptă și din țara lui pe nepoftiții musafiri ai lui Simion Vodă. Ca în vremea cavalerismului medieval, viteazul Stroe Buzescu provocase pe cumnatul hanului tătăresc la o luptă voinicească, în doi, corp la corp, și străpungându-l cu sabia, îl lăsă mort pe câmpul de luptă.Dar, lovit el însuși la obraz, fu dus în brațe până într-un sat vecin. Un călăreț fu expediat în grabă la Brașov după doctor, și un altul în zbor până la Stănești, să înștiințeze pe stolniceasa Sima că s-au întors oștile cu izbândă în țară, dar că-i zace soțul bolnav într-un sat din munții Buzăului. Câteva zile mai târziu jupâneasa Sima era la căpătâiul soțului ei. De aproape doi ani îl vedea acum pentru întâia dată… și pentru cea din urmă. La 20 Octombrie următor stolnicul Stroe Buzescu își dădu ultima suflare, murind, ostaș viteaz, de-o moarte vitejească.S-a întors Sima stolniceasa cu trupul bărbatului ei la Stănești și-l îngropă acolo în strămoșească bisericuță dela curte”. Text din „Trecute vieți de doamne și domnițe”. Vol. I, C. Gane
Radu Șerban și luptele interne pentru domnie în Țările Românești
Peste numai un an, Radu Şerban se implică în luptele interne din Transilvania, alături de trupele imperiale ale lui George Basta împotriva unui nou pretendent cu susţinere otomană, la tronul Transilvaniei, Moise Szekely, pe care îl va învinge şi îl va alunga.
În toamna anului 1604, Radu Şerban ajunge totuşi la o pace cu turcii şi cu tătarii, obligându-se să achite un tribut mai rezonabil, de doar 32.000 de galbeni, mai puţin de un sfert decât fusese plătit la finalul secolului XVI, încă înainte de domnia lui Mihai Viteazul.
Deşi a avut o domnie destul de stabilă, viaţa politică din secolul XVII era extrem de agitată în acest colţ al Europei Centrale şi de Est, cu dese răsturnări de situaţii, cu domnii scurte, cu intrigi, cu lucrări politice neterminate sau distruse de urmaşi, toate pe fondul luptei geostrategice între cele trei mari puteri ale Estului, Casa de Austria, Imperiul Otoman şi Regatul Poloniei.
În decembrie 1610, noul principe al Transilvaniei, Gabriel Bathory, a intrat cu o oaste în Valahia pentru a-l detrona pe Radu Şerban. Acesta nu avea trupe suficiente şi a fugit în Moldova. Bathory a ocupat Târgovişte şi s-a proclamat principe al Transilvaniei şi al Valahiei Transalpine. Profitând de relaţii mai calde cu Poarta otomană, Radu a făcut apel pentru a fi sprijinit în acţiunea sa de a recăpăta tronul, dar intrigile boiereşti impuseseră la Poartă alt candidat, Radu Mihnea. Abia în luna mai a anului 1611, Radu îşi reocupă tronul cu ajutor imperial şi moldovean, dar numai pentru o lună.
