Autor: Cosmin Ghimpu
Peste coronamentul Barajului poate fi zărit o parte din pintenul ce a rămas uscat care se oglindește deasupra adâncului apelor care formează lacul de acumulare Măneciu. Privit de departe, de la baraj și până spre culmile alpine spațiul pare ocupat de o pădure neîntreruptă, călătorul nebănuind că peste lac există locuințe ce încă mai adăpostesc oameni retrași ce își viața ca odinioară, fără curent electric sau alte beneficii ale modernității. Acest pinten înfipt în lacul de acumulare Măneciu este cunoscut drept Plăiețu.
Numele de Plăiețu ne duce cu gândul la un diminituv al „plaiului”, de fapt pintenul de deal care veghind curgea celor două ape oarecum vijelioase de munte, au atras din timpuri îndepărtate atât localnicii veniți din diferite locuri cât și pe fugarii transilvăneni ca să-și așeze „vatra” pe care urmau să-și ducă viața în liniște ca într-un colț de rai, generații după generații.
Cea mai veche atestare documentară legată de zona Plăiețu poate fi considerată cea de la data de 4 mai 1548, când domnitorul Mircea Ciobanu autentifică lui Miclea și altora ocine în Coasta Râului și Valea Largă, Viișoara și Plaiu (după opinia lui Mihai Apostol, „poate fi vorba de actualul Plăețu”), toate acestea pe lângă Măneciu.
Într-o listă de clăcași păstrată din anul 1845, din fostul sat Plăiețu, figurează nume ca Ghiță și David Cepoiu sau Ilie Baci. Ar mai fi de menționat că una dintre cele mai vechi familii din satul Plăiețu se numește Șandru descinzând dintr-un oarecare Șandor venit din Transilvania.
În 1872 se menționează pentru prima dată așezarea Plăiețu drept sat al comunei Măneciu Ungureni. În 1897 se precizează această apartenență administrativ-teritorială la Măneciu Ungureni consemnându-se că satul avea 162 locuitori.
Până la evacuarea locuitorilor din acest sat exista școală și magazine. În satul Plăieţu s-a construit o școală în 1915, când avea 44 elevi înscrişi, frecventau 29, funcţiona în case particulare până în 1923 când s-a turnat construcţia localului.
În 1975, satul Plăiețu, a fost propus pentru dezafactare și astfel urma să dispară de pe harta județului. Însă, câțiva locuitori au mai rămas cu gospodăriile lor cățărate pe dealurile Plăiețului, deasupra lacului de acumulare Măneciu.
În toamna anului 1985 apele au înecat satul Plăiețu sau ceea ce a mai rămas din el, sat rămas în amintirea locuitorilor săi.
Potrivit mărturiei lui Costea Teleajen, „odată cu începerea lucrărilor de barare a apelor Teleajenului și Telejenelului precum și de ridicare treptată a barajului, situația locuitorilor din Plăiețu deveniți peste noapte sinistrați, se transformase într-o degringoladă. Cetățenii afectați de construcția Barajului Măneciu și care bolnavi, bătrâni, invalizi și lipsiți de posibilități materiale fiind, au fost ajutați cu suma de 3000 de lei fiecare”. Martor la acest eveniment a fost Costea Teleajen, care în septembrie 1979 a fost de față când cei propuși au primit banii respectivi, fiecare dintre aceștia strecurându-se umil și necăjiți la Primărie unde au semnat cu mâinile tremurânde statul de plată, însă odată cu primirea banilor chipurile nu li se luminau.
După decembrie 1989 fostul sat a fost părăsit de majoritatea locuitorilor, rămânând câțiva oameni permanent. În 2001 se mai aflau 15 locuitori, care formau 5 familii. Ușor, în timp, satul a devenit doar o amintire, acesta depopulându-se și mai mult, în 2023 mai trăind în fostul sat, permanent sau temporar, doar 4 persoane.
Sursă: Alexandru Barbu și Valeriu Neamțu, Hrisovul Pădurilor de brad, Editura Publi-Ligna, 1991
Costea Teleajen, Monografia comunei Măneciu, 2007
