Autor: Cosmin Ghimpu
Măneciu Ungureni este centru de reședință al comunei Măneciu, satul este situat la o altitudine de 620 de metri, dispus într-un amfiteatru natural cu terase largi, care se contopesc cu partea dreaptă a Teleajenului.
Așezarea satului la limita de contact dintre Carpați și Subcarpați a oferit locuitorilor acestui sat condițiile proprii pentru practicarea unor activități specifice zonei de deal și de munte: prelucrarea lemnului, creșterea animalelor, pomicultura, apicultura etc.
Satul Măneciu Ungureni s-a format în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca rezultat al emigrării românilor transilvăneni din Săcelele Brșovului și din părțile secuiești. Satul era menționat în documente alături de alte sate de ungureni din Prahova: „unul în plasa Drăgănești și Măneciu Ungureni și Homorâciul Ungureni, Posești Pământeni, Gherghița Ungureni, Vadu Săpat Ungureni și Slon(întemeiat de mocanii săceleni în secolul al XV-lea)”
Cauzele migrării românilor de peste Carpați au fost multiple: la cele social-economice s-au adăugat cauze politice și chiar religioase, determinate de condițiile precare de viață ale românilor în cadrul stăpânirii maghiare și mai târziu, a celei austro-ungare. Din cauza nemulțumirilor de tot felul după 1773, așa de mulți transilvăneni fugiseră în Țara Românească încât în aceste părți se putea auzi expresia „tot Ardealul vine la noi”, iar pentru organizarea fugarilor, domnitorul Alexandru Ipsilanti organizează ispravnici speciali. Conducerea Țării Românești de atunci a dus o politică de atragere a transilvănenilor le-a creat un regim fiscal de favorizare numit „rupta”, punându-i sub protecția sub protecția unui organ special „ispravnicul străinilor”, urmând să-i apere de abuzuri și silnicii.
Este posibil ca unele familii de ungureni să se fi stabilit în satele Măneciului după răscoala de la 1514 sau după răscoala de la 1784-1785 condusă de Horea, dar o „bejanie” în masă s-a produs după revoluția din 1848 și mai ales în timpul dualismului austro-ungar.
Majoritatea acestor ungureni veniți în Măneciu s-au așezat în satul Valea Largă, unde, după afirmațiile bătrânilor, existau condițiile mai bune pentru înfiriparea gospodăriilor, motive pentru care în documente și în unele hărți apărute până la 1900, noul sat apare sub denumirea de Măneciu Ungureni-Valea Largă.
În perioada 1838-1901 populația satului Măneciu Ungureni a crescut de aproape 10 ori, în timp ce aceea a satului Măneciu Pământeni a crescut de numai 2 ori.
În 1838, satul Măneciu Ungureni avea 40 de familii cu 223 locuitori, satul Măneciu Pământeni număra 157 de familii cu 737 locuitori.
În 1901, satul Măneciu Ungureni avea 473 de familii cu 2002 locuitori, în timp ce Măneciu Pământeni număra doar 370 de familii cu 1777 locuitori.
La ultimul recensământ, satul Măneciu Ungureni avea o populație de 2257 locuitori iar Măneciu Pământeni a ajuns la un număr de 3604 locuitori.
Sursă: Alexandru Barbu și Valeriu Neamțu, Hrisovul Pădurilor de brad, Editura Publi-Ligna, 1991
