Autor: Cosmin Ghimpu
Satul Făcăieni îşi are denumirea de la moara cu făcaie instalată pe apa pârâului Galma (astăzi cunoscut sub numele de Secuianca) de o morăriţă secuiancă. Faima morăriței secuience a schimbat în timp și denumirii pârâului Gâlma în Secuianca.
Satul Făcăieni a fost frecvent pomenit în documentele Cantacuzinilor la sfârşitul secolului al XVII-lea. Conform unui astfel de document din 1621 (în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu) familia Cantacuzinilor au cumpărat moşia Făcăienilor.
Ceea ce puțini locuitori ai comunei Măneciu știu este că în satul Făcăieni a existat cândva o biserică. Această biserică a fost primul lăcaș de cult cunoscut pe teritoriul actual al comunei Măneciu. În vatra satului ar fi existat o veche biserică și chilia unor călugări trimiși aici de stăreția Mănăstirii Sinaia, pe atunci ctitoria spătarului Mihai Cantacuzino. Din acele vremuri s-au păstrat scrisoarea unui călugăr de la Metohul din satul Făcăieni, „ot Sud Saac” purtând data de 18 februarie 1838, metoh aparținând de Mănăstirea Sinaia și desființat prin aplicarea legii secularizării averilor mănăstirești din 1863, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
În afară de rămășițele unor obiecte bisericești, cu prilejul arăturilor de toamnă, au ieșit la iveală numeroase oseminte omenești. În legătura cu acestea, bătrânii ca Nicolae Făcăianu, Ion Radu Posea și Alexe Manea, cât mai erau încă în viață, au susținut ideea că gospodăriile din această parte a Măneciului au fost stinși până la unul, în timpul ciumei din anul 1813, din vremea lui Caragea Vodă (Ioan Caragea, 1812-1818).
Se crede că de atunci s-au păstrat nume de locuri ca Muntele Vârful Dobrii, după o femeie cu numele Dobra, fugită din sat de frica morții și trăind mulți ani pustnică în pădure, cu unica ei bogăție, o vacă, singura sursă de hrană fiind laptele. Tot din acele vremuri a rămas și denumirea locului „Groapa Unchiașului”, unde a fost găsit refugiat un bătrân, unde și-a construit un adăpost.
La marginea de vest al satului Făcăieni au fost descoperite alte urme ale culturii materiale din epoca bronzului: vârfuri de suliţă şi pumnale de bronz, precum şi fragmente de ceramică dacică lucrată cu mâna sau la roată, având motiv ornamental ,,brâul dacic’’ şi fragmente de ceramică Monteoru, similare cu cele de la cetăţuia Homorâciu(comuna Izvoarele).
Astăzi, satul de pe valea pârâului Secuianca are o populaţie de 818 locuitori şi un număr de 257 de gospodării.
Sursă: Alexandru Barbu și Valeriu Neamțu, Hrisovul Pădurilor de brad, Editura Publi-Ligna, 1991
