În miez de iarnă s-a abătut asupra Munteniei molima tifosului exantematic- pe nume popular „lingoare”- cea înfricoșătoare, aproape asemănătoare cu ciuma, cum spuneau bătrânii. Această molimă și-a întins negrele aripi ale morții și peste meleagurile Văii Teleajenului, ajungând și-n Măneciu.
Această molimă s-a ivit mai întâi în Moldova din cauza înghesuielii armatei și refugiaților, peste populația satelor. Subrejenia fizică a armatei din cauza nemâncării și îmbrăcămintei subțiri, timpului ploios, noroaiele, drumul lung și oboselile excesive. Alte zvonuri explicau apariția molimei pe seama nașterii și răbufnirii ei, din lagărele de prizonieri germani, din Moldova, care din cauza supraaglomerației tritoriului nu puteau avea o îngrijire conformă cu regulile stabilite și înțelegerile internaționale și organizații precum Crucea Roșie erau neputincioase în situația în care se afla omenirea în acel moment.
Lingoarea a fost inițial privită ca o boală trecătoare, cu timpul a devenit înspăimântătoare ca și ciuma, prin moartea grabnică ce-a semănat în sat.
Bolnavul atins de tifos era îngrijit de cei din jur cu spovedanie și împărtășanie- mai mult pentru pregătirea de moarte decât vindecare. Nu era casă în care să lipsească alături de durerea și întristarea duhoarea aburilor de usturoi cu oțet, ca inhalații preventive și mireasme de tămâie pentru îndepărtarea duhurilor necurate.
Autoritățile germane au impus luarea de măsuri de către organele administrației locale- care au înființat în fiecare localitate centre de izolare. În casele de izolare se internau forțat cei loviți de această boală. Acolo nu pătrundea nimeni afară de personalul destinat să mențină curățenia și să îngrijească de bolnavi- și mai intra preotul Ioniță Moisescu, care da ultimele îngrijiri creștinești celor ce da semne de stingere din viață, ăndrumând și pe îngrijitoare cum să-și ducă munca de curățenie.
În perioada de vârf a molimei decedau pe zi câte 3-4 persoane. Pe unii preotul Ioniță îi împărtășea, pe alții îi ducea la groapă iar până ducea pe unii, mureau alții.
Maria lu Constantin Cepoiu cunoscută în sat sub porecla Maria Bâzdoaca, femeie văduvă, miloasă, harnică și curajoasă, ca singura îngrijitoare și cu preotul Ioniță au fost singurii martori ale înfiorătoarelor momente ale timpului, în Măneciu Ungureni și cu toată necruțătoarea boală ce se transmitea ușor de la om la om, amândoi au rezistat și au scăpat neatinși.
Izolarea bolnavilor la Măneciu Ungureni s-a făcut în casele cu etaj ale lui Constatin Moise Vostea de lângă gospodarul Niță Pandelache și Sora Păsăroaie, pe atunci moașa satului.
Bătrânii și femeile săritoare ajutau la coborârea morților de la etaj, servindu-se de frânghii, căci scara era neîncăpătoare. Se ducea mortul, pe căruță sau pe patul mortuar, purtat pe mâini, după cum era cazul: om mare sau copil. Sărmana gloată a cortegiului cernit străbătea calea cea mai scurtă până la biserică în lacrimi și bocete ce-ți înduioșa inima de milă, mai ales când erau aduse la groapă, femei tinere, ce le rămânea în urmă un cârd de copii, toți mărunți, în timp ce tatăl se afla la datorie, pe frontul Moldovei, fără a se ști de mai trăiește sau nu.
Cât a durat frigul iernii și din obișnuință fiecare familie locuia înghesuită într-o singură cameră din lipsă de lemne și de condiții – contribuind în bună parte și lipsa săpunului pentru spălatul rufăriei și întreținerea corupului, molima s-a cuibărit mai mult acolo unde condițiile de apărare au fost slabe. Pe măsura ce s-a intrat în anotimpul călduros, înlensnindu-se condițiile de aerisire și curățenie a locuinței, mișcările în lumina și căldura soarelui supraviețuitorii în convalescență: copiii cu fețele supte, bătrâni rămași fără auz, cu vederea slabă, cocârjați, ieșeau la soare sprijiniți în băț.
Treptat- odată cu înaintarea în vară molima s-a stins după ce a lăsat multă jale în familii.
Sursă: Ioan Miclescu, Memorii
