Condițiile de trai ale populației din Măneciu în timpul primului război mondial:
Condițiile de trai ale populației comunei Măneciu Ungureni în timpul ocupației germane nu au fost dintre cele mai fericite, populația a fost surpinsă și nepregătită pentru a-și mai face provizii de iarnă știindu-se că venea toamna târziu cu porumb din recolta nouă, acest lucru nu mai avea cum să se întâmple pentru că și aceștia din urmă fuseseră nevoiți să plece în armată.
Din această cauză, populația ducea lipsă de porumb și de grâu iar negustorii prinși pe picior greșit că nu avuseseră curajul ca să ia marfa pe datorie așa cum se proceda în mai toate cazurile; războiul prinzându-i și pe ei cu hambarele și rafturile goale; unii find puși în situația de a li se confisca marfa în folosul războiului dacă aceasta ar fi fost găsită în magazine…
Din această cauză populația fiind vitregită de alimentele de bază, autoritățile de ocupare germană au instituit raționalizarea produselor alimentare luând măsuri prohibitive, în acest scop instituind prețuri fixate de autorități astfel că în aceste condiții brutăria comerciantului Ion Pisică încetează a mai funcționa în timp ce negustorul Guță Scorțeanu din Măneciu Pământeni a continuat să coacă pâinea în cuptoare până la epuizarea stocului de făină.
Ca în majoritatea acestor situații unii negustori și-au dosit făina înstrăinându-o pe la rude și prieteni iar altora, fiind pârâți li s-au confiscat produsele.
Populația a avut noroc cu primarul Anton Cucinschi, cel care știa germană și astfel căpătase încrederea nemților, el a reușit ca în primăvara anului 1917 să aducă de la câmp vagoane cu porumb ca să ajute populația din Măneciu Ungureni.
În iarna anului 1917-1918 viața populației a fost mai lesnicioasă datorită acelor familii care făcând contracte autentificate la primării pentru a muncii în zona câmpului pe Bărăgan, pământul în dijmă; plecați cu toții care mai rămăseseră acasa, de la copii cu vârste de peste 10 ani, femei și fete, până la bătrâni, prășind holdele cu porumb pe câmpiile întinse ale Bărăganului, dar având ce mânca în iarna anului 1917-1918.
În ceea ce privea alimentația populației cu orez, untdelemn, zahăr și carne nici nu se punea problema; uleiul mai era scos în cantități mici din nuci puse la prese improvizate.
De asemenea, lipsea petrolul (gazul) pentru luminarea locuințelor. În aceste condiții populația aducându-și aminte de felul cum predecesorii ei își preparau focul prin folosirea oțelurilor de calitate care lovite în cremene produceau scântei aprinzând șuvița de iască așa cum făceau bătrânii noștri până în 1955 când purtau în bricinarele lor strânse în jurul mijlocului, piatra de cremene, amnarul și iasca recoltată din copacii bătrâni de fagi.
Se făcea economie de foc și se păstrau cărbunii acoperiți cu cenușă și de la caz la caz vecinii se împrumutau cu cărbuni aprinși. Nici găzarii nu mai treceau pentru alimentația populației cu gazul necesar ce ținea lămpile aprinse. În retragere, armata română dăduse foc la rezervoarele rafinăriilor pentru ca acestea să nu cadă în mâna inamicului; focurile zărindu-se la 50 km depărtare de Ploiești…
Pentru economisirea gazului se foloseau lămpile numite „găzoaie” cu fitile rotunde și subțiri, producând o lumină care-i permitea omului să circule și să mănânce în casă; în aceste timpuri populația mai folosea și opaițul…
Nefiind gaz apăruse țițeiul rafinat dar având incovenientul că scotea fum, populația satelor îi adăuga sare care și ea constituia la rândul ei un aliment greu de găsit.
Îmbrăcămintea populației era problemă grea: din șervete de borangic, de cânepă sau din perdele de in se confecționau improvizații de bluze și fuste pentru femei iar cei mici îmbrîcau hainele celor mari ș.a.
Gospodarul țesea însă stofa de lână, adică dimita dar nu avea cine să confecționeze hainele.
În loc de încălțăminte se foloseau opincile și nu numai locuitorii din Măneciu Ungureni ne referim la cei mai neajutorați, purtau încălțăminte cu față din șorici de porc și talpă din lemn.
Așa folosea un gospodar din neamul lui Gogan din Plăiețu, care își confecționa opinci din șorici de porc și talpă din lemn de plop; iar alții și mai inventivi, foloseau tălpi de plop prinse de picior cu ajutorul unor curele, așa cum sunt sandalele romane.
Femeile însă confecționau „târlici” care aveau fețele din haine uzate; târlici care deveniseră o încălțăminte obișnuită pentru toate lumea, fie ei bărbați, femei sau copii.
Starea morală a populației:
Iată ce reise din consemnările lui Ion Miclescu: „Venea omul la primărie pentru cine știe ce pricină; era netuns, nebărbierit, cu cămașa ruptă la gât și la mâneci cu cioarecii cârpiți numai petice, căciula roasă și cu încălțămintea potlogită; lumea săracă de la țară ducea tot greul…”
„Vremurilee aspre îi făcuseră pe gardienii comunali să fie și ei la fel de aspri, fiind priviți cu o ură de nedescris ca și cum ei erau vinovați de necazurile care se abătuseră asupra țării și satului. Toată ziua alergau și se certau cu populația în legătură cu obligațiile impuse de inamic, populația săracă fiind mai supusă și mai înțelegătoare pe când cei înstăriți se sustrăgeau obligațiilor …”.
În timpul ocupației germane, un exemplu de supraviețuire l-a constituit familia formată din tânărul Ion Miclescu alături de frații săi, rămași fără mamă. După terminarea sursei de bani și a brumei de alimente în perioada martie 1917-iunie 1917, Ion Miclescu arată: „ne-am luptat să supraviețuim cu fasole fiartă fără sare, cu frunză verde de fag, de prun, cu zbârciog, cu păpădie verde și cu ciuperci; mălaiul îl drămuiam… ne socoteam fericiți când din milă, vecinele binevoitoare ne mai scăpau câte o strachină de mălai pe care îl făceam terci; tot vecinele ne mai ajutau cu câte p bucată de mămăligă, o lingură de untură și o mână de sare…”
Efectele războiului asupra localnicilor:
Ca orice război, lasă în urmă pierderi irecuperabile; mai ales văduvele satului unele din ele remăritându-se iar altele rămase așa până la moarte cum au fost în Măneciu Ungureni Stănica Munteanu cu trei copii: Elisabeta Munteanu-Cârneco cu 4 copii; Paraschiva Dumitru Tronaru, cu 3 copii; Paraschiva Matei cu 4; Florea Stănescu; Kiva Vasile Făcăianu cu 4 copii; Maria Gogan din Chiciureni; Felofteia Petre Simion din Cheia și altele…
Cei căzuți pe front au fost peste 100 de ostași…
După cum relatează Ion Miclescu, din prizonierat au veni: „Constantin Miclescu din luptele de la Nămoloasa; Ion Opriș cu barbă mare ca un călugăr și Gheorghe Soare din Chiciureni, fără un picior; Gheorghe Opriș, Ion Anghel Voicea, Ion Pârvu Rotică din lagărele aflate în Germania; iar din Macedonia și Asia Mică au venit Gheorghe Cărămidaru, galben ca turta de cerară și stafidit; Ion Angelescu Tronaru, epuizat, ca ieșit din spital; Ion Petrescu Boboc, mai tânăr și rezistent, sosit vesel ca bradul; acesta din urmă regretând după prietenul său Gheorghiță al lui Barbu Bodeanu, rămas înmormântat în pământ turcesc”.
Treptat, ororile războiului se dau uitării prin cântecele de jale interpretate la țambale, vioi, cobze, acordeoane, lumea aducându-și aminte că timp de peste doi ani nu au mai fost făcute nunți; prima nuntă fiind considerată o adevărată sărbătoare a satului cu Florica, fiica pădurarului Ghiță David-Bubulete, ocazie cu care lăutarii au adus pentru prima dată cântecul disperării căutând să aducă aminte când pe frontul Oituzului, ofițerul Ciulei în urma unor hotărâri privire a fost condamnat la moarte și exectat, constatându-se apoi că era nevinovat:
„Dar acum e prea târziu,
Că Ciulei nu mai e viu”
Majoritatea prizonierilor de război din Măneciu preferau să păstreze tăcerea în legătură cu cele întâmplate în lagăre; doar unul dintre ei „Ion Anghel Voicea un descendent din neamul lui Toma Voicea, unul din cei trei eroi din Măneciu Ungureni care și-au dat viața pentru independență, în războiul din 1877-1878 a înțeles să-și destăinuie unele amintiri la stăruința lui Ioan Miclescu; nu același lucru întâmplându-se cu fostul prizonier de război din 1916-1918, Ion Pârvu Rotică, de la care venerabilul Ioan Miclescu nu a reușit să afle vreo mărturisire.
Fii ai comunei Măneciu Ungureni care s-au remarcat în primul război mondial prib fapte de vitejie care au fost decorați cu înalte ordine și medalii:
1 – Drăgănescu Gheorghe, cu Ordinul Legiunea de Onoare în gradul de cavaler; Ordinul Steaua României cu spade în gradul de ofițer; maior Drăgănescu Gheorghe fiind fiul preotului Gheorghe Drăgănescu din Măneciu Ungureni;
2 – Nicolae C. Ionescu, lct. colonel, decorat cu Ordinul Coroana României cu spade în gradul de cavaler; cu Steaua României cu spade în grad de cavaler;
3 – Pisău Silivestru, soldat, decorat cu Bărbăție și Credință cu spade, clasa a III-a
Surse: Nicolae Costea Teleajen, La chiciura șoimului- Monografia comunei Măneciu
Ioan Miclescu, Memorii din primul război mondial al lui Ioan Miclescu
