Castrele romane din afara arcului carpatic, de pe actualul teritoriu al judetului Prahova, situate în localitățile din Drajna de Sus, Mălăiești și Târgșor au avut rolul de apărare militară a teritoriilor ocupate și, în același timp, de supravegherea intereselor economice și comerciale ale Imperiului Roman, printre care un rol important l-a avut exploatarea resurselor importante din Subcarpații de Curbură.
Castul roman de la Drajna de Sus, Mălăiești și Târgșor au avut o perioadă relativ scurtă de funcționare, de la sfârșitul campaniilor militare ale lui Traian în Dacia până la începutul domniei lui Hadrian (112-113 d. Hr.).
Cu toate ca prezenta castrelor romane in zona a fost relativ scurta, romanii au dispus de resurse materiale și umane suficiente pentru a organiza o infrastructură de transport local, formată din drumuri.
Istoricul cercetarii drumului roman
Prima referire scrisa la drumul roman de pe Valea Teleajenului se datoreaza lui Cezar Bolliac si a fost publicata in revista Trompeta Carpatica (1869), in contextul descoperirilor facute la nord de Slon.
Date privind un tronson de drum pavat (“Troianu”) vizibil în satele Olteni-Teișani (Prahova) au fost colectate în 1873, prin intermediul lui Alexandru Odobescu. Drumul roman a beneficiat, de asemenea, de o descriere detaliată în studiile lui Nicolae Densușianu.
Studiul care s-a remarcat prin contribuția cea mai consistentă, atât în ceea ce privește stabilirea un traseu aproximativ și în specificarea tehnicii de construcție a drumului, a fost Gh. Zagoriț (1912). Datele furnizate de Gh. Zagoriț au fost singurele obținute pe teren. Informațiile din 1912 ale lui C. Zagoriț cu privire la drumul roman au rămas până astăzi cele mai detaliate și pertinente.
În perioada comunistă și postcomunistă, din motive obiective, eforturile arheologilor s-au concentrat mai mult pe situri cu o complexitate superioară și un inventar mai bogat, cum ar fi cele din Drajna de Sus, Târgșor, Mălăiești, Slon sau Budureasca. Acest lucru s-a întâmplat în detrimentul Drumul roman, care a rămas în mare parte necunoscut.
Vechimea drumului transcarpatic din zona Carpatilor si Subcarpatilor de Curbura
Secerile descoperite la Drajna de Jos, datând din epoca bronzului, care cuprinde elemente transilvănene, demonstrează că utilizarea traseului de comunicație prin pasul Tătaru este foarte veche.
Abandonarea drumurilor naturale de către oameni în favoarea celor amenajate s-a produs treptat, odată cu ascensiunea politică și economică a dacilor, sau mult mai sigur, după instaurarea puterii romane. Faptul că aici a existat un drum important pe vremea dacilor, care a avut funcția de legătură între Transilvania și Muntenia, este arătat destul de clar de punctele fortificate de-a lungul Teleajenului. O primă cetate geto-dacica străjuia la Gura Vitioarei, din varful Movilei, care se afla pe malul stang al Teleajenului, la confluenta cu Valea Danciului. Arheologii au descoperit urme de locuire din epoca neolitică, epoca bronzului și mai ales din epoca geto-dacică.
De asemenea, la vârful Cetățuia, care desparte valea Teleajenului de cea a Drajnei, urme din epoca bronzului (cultura Monteoru) și a doua epocă a fierului (cultura geto-dacică) au fost scoase la lumină.
Podișul Cetățuia este înconjurat de terase care par a fi de origine antropică și au fost fortificate cu paturi de pământ și piatră. Aceste lucruri ne arată că drumul Teleajen a fost “coloana vertebrală” a așezărilor umane și a punctelor fortificate din epoca fierului (La Tène).
Importanta strategica si economica a acestui sector antic al locuirii umane se reflecta cel mai bine in imbunatatirile aduse de romani, prin construirea de castre si drumuri pavate. Construcția castrelor de la Drajna, Târgșor și Mălăiești între cele două războaie dintre daci și romani chiar înainte de primul conflict. Unii muncitori care lucrau pe Valea Telejenel la sfarsitul secolului al XIX-lea au fost găsiți pe Caldarâm (pe vechiul drum pavat) o monedă cu chipul împăratului Domitian (81-96).
Controlul administratiei romane in zona Vaii Teleajenului s-a limitat la stationarea trupelor, menite sa monitorizeze activitatile economice cheie, sa controleze drumurile si sa intervina in situatii de nevoie. Existența drumurilor precum, precum și a celor trei castre în zona de râurile Prahova și Teleajen, la Drajna de Sus, Mălăiești și Târgșor, pot fi atribuite resurse importante din punct de vedere cantitativ și calitativ.
Abandonul fortificațiilor romane de la Târgșor, Drajna de Sus și Mălăiești au avut loc, cel mai probabil, în primele decenii ale secolului al II-lea d.Hr.. După această dată, drumurile au început să fie neglijate, să se deterioreze și în cele din urmă să dispară din peisaj.
Drumul roman- stare de conservare si caracteristici tehnice
Factorii istorici, geografici și socio-economici au făcut ca drumul roman de pe Valea Teleajenului să nu dureze până astăzi. Starea sa fizică s-a deteriorat permanent din cauza neglijenței, a factorilor climatici (ploaie, îngheț-dezgheț) și a activităților antropice.
În sectoarele subcarpatice, unde densitatea populației era mai mare, și pe terasele fertile din Teleajen, drumul a fost distrus într-o proporție foarte mare de practicile agricole sezoniere. Degradarea sa s-a intensificat pe măsură ce oamenii au devenit mai numeroși iar terenurile s-au diminuat prin multiplele diviziuni ale loturilor de teren. La sfârșitul secolului al XIX-lea, după reformele sociale și agrare întreprinse de Alexandru Ioan Cuza, locuitorii s-au văzut în situația de a valorifica orice bucată de pământ. Astfel, oamenii au început să are din ce în ce mai des cu plugurile in zonele pietruite din grădinile lor și au fost forțați să le distrugă pentru a câștiga spațiu agricol.
Nu se stie dacă starea drumului a fost afectată în vreun fel de construcția liniei de cale ferata cu ecartament ingust de la Măneciu Ungureni la Vama Buzăului, care a urcat pe valea Telejenelului la Boncuța, între 1913-1968. Cert este că în timpul regimului socialist, o parte din drumul era acoperit de apele lacului de acumulare de la Măneciu.
In zone agricole izolate sau incompatibile cu agricultura, natura și-a asumat pe deplin drepturile. D. Bazilescu nota la sfârșitul secolului al XIX-lea ca pe Valea Dracului, in zona montana, “copaci de 3-5 metri în circumferința au crescut pe zone pietruite”.
Drumurile romane, construite cu cheltuieli și multă muncă, includeau de obicei două elemente: agger (parte tematică, pavată cu dale de piatră sau de râu) și crepido (elemente care au încadrat și delimitat trotuarele carosabile). De-a lungul lor, de la milă la milă (1472 m), au fost instalate pietre care indicau distanța și din loc în loc au fost amenajate zone de odihnă sau cu funcții speciale.
Două surse primare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și frații Zagoriț vorbesc despre tehnica de construcție a drumului roman pe Valea Teleajenului. Drumul roman este descris de către cercetatori a avea o lățime minimă de 3,92 m (conform D.Bazilescu-1894) și un maxim de 7,84 m (conform lui I. Alecsandrescu – 1873).
In urma cercetarilor realizate de C. Zagoriț de la “Troianu” si din alte parti, s-a concluziona ca latimea drumului de pe Valea Teleajenului a fost de maxim 6 m.
În ceea ce privește agger , numit popular “caldarâm” (drum pietruit), era de obicei făcut din pietriș de pârâu. Pietrele au fost asezate “partial in picioare (cele mici), partial scalate ( montate, cele mari si cele mari cele largi”. La nord de Vălenii de Munte până la Telejenel, drumul avea “petice”, un indiciu al gradului de avarie sau poate al unei execuții pripite. Potrivit lui C. Zagoriț, pietrele au fost încadrate între două muchii de piatră în picioare și adânc înglobate, formând ceea ce arheologii numesc crepido din punct de vedere planimetric, drumul a fost uneori construit la nivelul solului (“nu are șanțuri pe margine” – D. Bazilescu 1894), iar alteori a fost construit pe un pat de pământ (terasament), denumit popular “troian”. În acest sens, cel mai concludent rămâne exemplul Troian care a măsurat alength de 80 m, descris pentru prima dată în 1873, în Chestionar arheologic al lui Alexandru Odobescu.
Conform descrierilor făcute la începutul secolelor XIX-XX, cea mai bine conservată parte a drumului – probabil până în zilele noastre – a fost în sectorul muntos, pe Valea Telejenelului. În secolele conduse de migrații și războaie, lipsite de grija pe care o merita, drumul roman și-a pierdut aspectul initial, dar a rămas în folosul populației locale.
Între secolele II si IX, de la retragerea trupelor romane până la ascensiunea unei noi forțe politice, economice și militare în Balcani – respectiv, înființarea administrației slave sud-danubiene – drumul roman a rămas printre principalele drumuri strategice din Carpatii de Curbura. Mulți istorici și arheologi au confirmat faptul că drumul roman de pe Valea Teleajenului, drum ce trece prin Carpați prin pasul Tabla Buții (Munții Tătaru), iar la sud s-a apropiat de porturile Olteniței și Giurgiu. În ceea ce privește traseul detaliat al drumului roman în sectorul deluros și muntos al Curburii Carpaților, drumul roman care vine de langa Ploiești, părăsea actuala vale a Teleajenului, lângă satul Teișani traversat câmpia Stăneștiului și urca pe Valea Drajnei pana la Vârful lui Crai. Schimbarea direcției se făcea de pe șaua dintre Piscul Domnului și dealul Cetățuii. Preotul Ioan I. Costeanu, a mărturisit despre acest lucru, în anii ’30 ai secolului trecut: “La punctul numit Hanul Madamei, pe drumul Ploiești-Bratocea, există un drum natural, care duce prin raul Teleajen până în câmpia Grădiștea (câmpia Stănești), între satele Drajna de Sus și de Jos. Unii spun că vechiul drum roman spre Păducel și Vârful Crai ar fi fost aici”. La începutul secolului al XX-lea au fost localnici care au mărturisit că au văzut urme de pietre pietruite (pavaj) in zona numita Grohotiș (sub Vârful Craiului, muntii Tătaru). Motivul principal al acestui traseu a fost legata de prezenta castrului de la Drajna de Sus, obiectiv care trebuia sa aiba acces direct pe o rută de transport. Ca urmare, traseul cel mai plauzibil este următorul: Tabla Butii – Vârful Crai-Valea Drajnei (Castrul Drajna de Sus)-Câmpia Stăneștilor- Râul Teleajen-zona actuală a satului Teișani-Valea Slănicului-Valea Vărbilău (Castrul Mălăiești)-Castru Târgșor.
Pe lângă drumul principal discutat, trebuie admis că au existat și drumuri secundare. Cezar Bolliac a punctat o astfel de legatura în sectorul muntos încă din 1869: “atunci un drum roman se îndreaptă spre Telejenelu, de unde erau semne ale unei ramuri plecate spre Coliba Veche. Același tronson ar putea include partea de drum de la nord de satul Teișani și ramura de la Drajna-Zona Teișani, prin actualul oraș Vălenii de Munte, în direcția Ploiești.
În cele din urmă, o ramura importanta a drumului roman transcarpatic se indrepta spre est, spre Buzău si mai departe spre gura Dunării. Prin urmare, se poate afirma că “drumul lui Traian” a fost mai degrabă o rețea de drumuri cu diferite grade, care a asigurat transportul rapid de persoane și bunuri materiale (în special sare).
Drumul roman in epoca intunecata si epoca medievala
Drumurile romane au continuat să fie folosite mult timp după căderea imperiului, drumul roman de pe Valea Teleajenului fiind întreținut de mai multe secole. Primele informatii privind intretinerea drumului roman dateaza, potrivit lui Alexandru Ionut Cruceru, din perioada timpurie a Evului Mediu (secolul al IX-lea) și sunt direct legate de fortificația de tip bizantin care a funcționat la nord de satul Slon.
Numele râului Teleajen a apărut în documentele interne în secolul al XV-lea, dar în ceea ce privește formația sa, o perioadă anterioară poate fi admisă. Cea mai comună teorie etimologică se referă la E. Petrovici și afirmă că Teleajen provine din slavă și se traduce ca “drumul carelor”. In perioada de expansiune a puterii Imperiului Bulgar pe versanții sudici ai Carpaților (secolul al IX-lea), slavii de la sud de dunare au găsit în exploatare părți ale drumului roman. Din motive economice și militare, au fortificat zonele muntoase și au încurajat utilizarea drumului de vârf (Plaiul Buților), contribuind decisiv la modelarea realitățile socio-economice persistente din Evul Mediu.
Teleajen a fost, inițial, versiunea “slavizată” a unui toponim moștenit de la substratul latin, cu referință la drumul roman. La nivel semantic, forma slavă Teleajen (“drumul carelor”,”carosabil”) are asemănări cu toponimul Via Lapidea (“drum asfaltat”), menționat într-un document din 1346, care desemnează drumul imperial roman Ulpia Traiana Zarmizegetusa-Apulum, în Cricău -Sectorul Galda de Jos
În timp, vechiul drum roman (sau, mai precis, ramura sa principală) a inceput să se degradeze și să-și piardă configurația inițială. Dintr-un singur drum care a traversat văile Drajnei, Teleajen (în Stănești-Sectorul Teișani), Slănic și Vărbilău, acesta a ajuns treptat la două tronsoane separate, independente din punct de vedere funcțional: primul tronson, drumul Teleajen, a fost moștenitorul drumului transcarpatic roman și a avut două variante, spre valea Buzăului și la sud, pe Valea Teleajenului.
Acest drum din Teleajen a fost găsit in arhive încă din secolele XVI-XVII, înregistrat de porecla “drumul vechi” sau “calea veche”. Ramura cu valea Buzăului, care oferea cea mai scurtă legătură intre Transilvania și Dunăre, apare în secolul al XV-lea secolul ca obiectiv de importanță strategică in Carpații de Curbură.
În opinia istoricului Laurențiu Rădvan, acest drum este menționat prin actul din 1358, prin care Ludovic cel Mare a acordat negustorilor sasi din Brașov dreptul de a circula liber “între Buzău și Prahova”, până unde Ialomița și Siret se varsă în Dunăre A doua secțiune a fost drumul sării care a avut punctul său de plecare în Slănic-Teișani zona (cea mai bogată în resurse importante de sare) și a coborât pe văile Slănic și Vărbilău, cu destinația principală Peninsula Balcanică. Contrar așteptărilor, toponimul “calea sării” este folosit ca punct de referință în actul de cumpărare din 1689, încheiată de Mihail Cantacuzino cu bătrânii slănicilor, pentru viitoarea exploatare a Spătarului. Acest anacronism aparent (atestarea drumului de sare înaintea exploatarilor de sare) nu ar trebui să fie surprinzătoare, având în vedere că cea mai importantă activitate economică a satelor din bazinul mijlociu al Teleajenului, în secolele XV-XVII, a fost legată de comerțul cu sare.
În registrele taxelor vamale de la Brașov din 1503-1554 există numeroase transportatori din așezări, cum ar fi Berevoiești (Vălenii de Munte), Ghitioara, Slănic, Teișani, Homorâciu, Ogretin, Teleajen (neidentificat) și altele, care dovedesc o lungă tradiție în exploatarea și transportul sării.
Drumul roman de pe Valea Teleajenului a fost păstrat în memoria colectivă sub diferite denumiri, cele mai multe dintre ele referindu-se la oameni sau la figura considerată a fi întemeietorul. Astfel, avem:”drumul tătar”, “drumul roman”, “caldarâmul lui Traian”, “Troian”
Sursa: Cruceru A.I. (2020). The Roman Road on the Teleajen Valley. Central European Journal ofGeography and Sustainable Development, 2 (1), 58-66
