Autor: Cosmin Ghimpu
În zona Vaii Teleajenului a existat un drum roman principal care asigura securitatea intereselor economice romane in zona si care lega castrele de la Drajna, Mălăiești si Targsorul Vechi. Drumul a continuat să fie folosit sub o forma sau alta mult timp după căderea imperiului. Drumul roman de pe Valea Teleajenului a inceput să se degradeze și să-și piardă configurația inițială. Dintr-un singur drum care a traversat văile Drajnei, Teleajen (în Stănești-Sectorul Teișani), Slănic și Vărbilău, acesta a ajuns treptat la două tronsoane separate, independente din punct de vedere funcțional: primul tronson, drumul Teleajen, a fost moștenitorul drumului transcarpatic roman și a avut două variante, spre valea Buzăului și la sud, pe Valea Teleajenului.
Izvoarele istorice scrise și descoperirile arheologice, în frunte cu depozitul de bronzuri descoperit secolului trecut la Drajna de Jos, demonstrează că drumul prin Tabla Buții a îndeplinit de-a lungul timpului rolul dublu de cale militară și comercială. Înainte de întemeierea Țării Românești, populația locală bine organizată putea face parte dintr -o unitate pre-statală de tipul principatelor și voievodatelor, după cum sugerează cetățuia din secolele X – XI descoperită lângă Slon, și cercetată amănunțit de M. Comșa. Istoria milenară a năvălirilor prin pasul Tătaru își găsește explicația mai întâi în accesibilitatea sporită a Carpaților de Curbură, mai exact a sectorului delimitat de râurile Teleajen și Buzău, în care înălțimile scad pe măsură ce privim de la vest către est.
Drumul nu a încetat niciodată să fie întrebuințat, drumul de pe valea Drajnei căpătă un caracter deosebit în feudalismul timpuriu și cel evoluat, când asistăm la stabilirea relațiilor de schimb între regiunile geografice apropiate și bogate în produse complementare. Locuitorii Ţării Româneşti apreciau postavul adus de păstorii ungureni, iar aceştia căutau vinurile produse la Scăieni, Valea Călugărească şi celelalte podgorii. Cea mai mare parte a Transilvaniei, mărturisea la începutul secolului al XVIII -lea secretarul lui Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, „ se îndestulează din Valahia cu cele mai bune vinuri albe şi roşii”.
Acest drum din Teleajen a fost găsit in arhive încă din secolele XVI-XVII, înregistrat de porecla “drumul vechi” sau “calea veche”. Ramura cu valea Buzăului, care oferea cea mai scurtă legătură intre Transilvania și Dunăre, apare în secolul al XV-lea secolul ca obiectiv de importanță strategică in Carpații de Curbură. În opinia istoricului Laurențiu Rădvan, acest drum este menționat prin actul din 1358, prin care Ludovic cel Mare a acordat negustorilor sasi din Brașov dreptul de a circula liber “între Buzău și Prahova”, până unde Ialomița și Siret se varsă în Dunăre.
A doua secțiune a fost drumul sării care a avut punctul său de plecare în Slănic-Teișani zona (cea mai bogată în resurse importante de sare) și a coborât pe văile Slănic și Vărbilău, cu destinația principală Peninsula Balcanică.
În cadrul acestui articol vom prezenta primul drum, cel vechi, cu ramura sa spre Valea Buzaului.
Într-o scrisoare din 1476, domnitorul Vlad Ţepeș enumeră cele patru drumuri principale străbătute de braşovenii care soseau în Muntenia cu produse de negoț: „Şi v-aslobozit Dzeu pretutindeni drumurile şi pe la Rucăr şi pe Prahova şi pe Teleajăn şi pe Buzău. Deci umblaţi acum slobozi pe unde vă place şi hrăniţi-vă”. În virtutea unui mai vechi obicei, negustorii ajungeau în secolul XIV din Valea Teleajenului la Brăila și Cetatea de Floci urmând două rute principale: pe una ocolitoare, prin Starchiojd – Cislău – Buzău-Brăila și prin valea Zeletinului
Nici una din descrierile Țării Românești din secolele XVIII- XIX nu indică un drum mai însemnat pe cursul propriu-zis al râului Buzău. Nici măcar potecile menționate târziu de Tunusli și Dionisie Fotino în plaiul „despre Buzău” nu trec muntele cel mare prin valea Buzăului. Aceasta fiindcă toate căile comerciale evitau văile sălbatice, împădurite, unde negustorii putea cădea ușor pradă tâlharilor.
Existența unui vechi drum major pe aici pare și mai improbabilă, după ce Nicolae Orghidan scria la începutul secolului al XX- lea că drumul de pe valea Buzăului încă era dificil, mai ale s în zona Cheilor Buzăului, unde „ râul alunecă acum ca un torent la vale, printr-o văgăună sălbatică strânsă între pereți înalți ”, iar „ șoseaua abia și – a găsit loc pe malul stâng, pe resturile unei terase, în câteva locuri fiind săpată direct în stâncă ”
Dacă nu a fost pe valea Buzăului înseamnă că drumul trebuie căutat în alt loc, și desigur, unde în altă parte decât spre Valea Teleajenului? Analizând terenul și situația drumurilor din munții Buzăului în lumina cunoștințelor istorice și arheologice, vedem că cea maiestică trecătoare importantă spre Țara Bârsei este Pasul Tabla Buții, numită și Pasul Buzăului. Așadar, dacă cel mai estic drum din Țara Românească spreȚara Bârsei trecea pe Valea Drajnei și ieșea la Vama Buzăului, credem că nu greșim înaintând supoziția că acesta a fost adevăratul drum al Buzăului.
Mențiuni documentare ale drumului
Prima menționare a drumului Buzăului apare în 1476, cu ocazia privilegiilor comerciale oferite brașovenilor de domnul Țării Românești. Orașul Buzău amintit de raguzanul Luccari la începutul secolului al XVI-lea, ca o veche așezare umană, este precizat întâia oară într-o enumerare a târgurilor din țară la 1431. În afară de ruta ce lega târgul cu Brașovul pe valea Bâscei, a Drajnei și prin pasul Tătaru exista o a doua care, coborând valea Siretului trecea prin Râmnicu Sărat și Buzău spre Tîrgoviște și București. Privitor strict la relațiile cu Țara Bârsei, edificatoare este repartiția spațială a satelor care trimeteau cărăuși la Brașov în veacul al XVI- lea. Satele Chiojdu, Zeletin, Păltineni, Cislău, Sibiciu, Bâsca, respectiv Ariceștii și Suranii din județul Prahova de astăzi, se regăsesc cel puțin o dată în registrele Brașovului între 1503 -1554 și le observăm roind toate în jurul drumului transcarpatic al Buzăului.
În secolul al XVI- lea, drumul Buzăului apare ca atare într-un singur document de la 1522 al lui Radu de la Afumați, în care acesta dăruiește unui anume Neagu plaiul Peceneaga. Enumerând hotarele ocinii, aflăm că acestea ajung „la terminarea Văii Boului și de la Menedic în sus până la Cheie și până la Drumul Buzăului și Podul Brebului și Clașna și Breaznul”. Majoritatea toponimelor pot fi identificare cu ușurință în zona Lopătarilor și Bisocei, însă menționarea aici unui drum al Buzăului este un fapt inedit.
Drumul Buzăului a ființat independent de cel al Teleajenului, este că el încetează să apară în alte surse documentare după momentul atestării, dacă nu socotim și documentul controversat din 1522. Totuși, cel puțin un document din 10 iunie 1655 ne încredințează de existența sa peste circa două secole: „Pe cei doi soli, voievodul îi va reține până vor sosi oștile ungurești și văzându-i pe aceștia, poate că drumul Buzăului nu va fi păzit așa (…) Fapt este…că domniile lor, care au umblat mai des pe drumul Buzăului, știu mai bine că deși nu poate fi pentru Măria Ta un drum mai larg, totuși sunt și locuri mai înguste, care dacă nu vor fi păzite din timp, ar fi temere ca acele trecători să fie tăiate ”.
Importanța comercială a drumului
Conform lui G. Kraus, tătarii au intrat în Transilvania la 1 august 1658 prin pasul Buzău. Se pare că prin același pas, scria locotenentul Veterani la 1 octombrie 1688, treceau de obicei tătarii în Transilvania. Din primele observații, starea de concurență cu drumul Teleajenului s-a prelungit până la sfârșitul secolului XVII, când odată cu închiderea acestuia din rațiuni derăzboi, drumul Buzăului se impune ca principală trecătoare până la valea următoare a Prahovei. Astfel, dacă în timpul regelui Ludovic cel Mare al Ungariei și în perioada următoare, drumul urma traseul principal pe valea Zeletinului sau prin Starchiojd către Buzău, de la sfârșitul veacului al XVII-lea cea mai mare parte a fluxului Văii Teleajenului va fi preluată de valea Drajnei. După ridicarea Ploieştilor la rangul de târg în vremea domnitorului MihaiViteazul şi mutarea capitalei la Bucureşti în 1659, cele două artere de pe Prahova şi Teleajen cunosc un avânt, fiind de acum cele mai scurte căi între Braşov şi târgurile aflate în ascensiune.
In 1708 sunt înregistrate treceri de „ buţi cu vin ” prin vama Vălenilor.Exporturile de vin pe Teleajen vor fi atât de însemnate în secolele XVII-XVIII încât vor conduce la apariţia unor drumuri ale buţilor, fixate în conştiinţa ţăranilor din vale până aproape de zilele noastre. Primul şi cel mai important urma traseul drumulu i Braşovului, prin Văleni, Drajna de Sus, Ceraşu, Slon,Vârful lui Crai, Plaiul Buţilor, Tabla Buţii şi muntele Tătarul. Călătorii care mergeau pe acest drum se opreau noaptea la Vălenii de Munte, la Slon şi la vamă în Ţara Bârsei. La Slon erau multe magazii numite slonuri, pline cu bucate, cu harari de lână, cu buţi cu vin şi alte mărfuri, de aceea satul s-a numit Slon sau magazie.
Analizând harta lui C. P. Szatmary (1864) și Harta Specială Austriacă din 1875 care indică prezența a două puncte vamale la nord de Slon, punctul de trecere în Transilvania nu funcționa tot anul la Tabla Buții, ci iarna se muta din cauza condițiilor meteorologice la Grohotiș, mai aproape de sursa de aprovizionare cu alimente de la Slon.
Valența militară a drumului
Unele documente emise în secolul al XVII- lea conduc către concluzia că oştirile care foloseau acest drum își instalau tabăra în mod tradițional lângă Ceraşu. Ioan Nemeşde Hidveg, unul dintre cei care au luat parte la marşul oastei lui Gheorghe Rákóczi al II- lea pentru înăbuşirea răscoalei slujitorilor din Ţara Românească, a poposit la Ceraşu (Cserlas) între 22 -24 iunie 1655
Un tablou complet a ceea ce a însemnat drumul militar al Buzăului în prima perioadă a existenței sale, avem prin evocarea episodului în care Mihai Viteazul a apărat țara contra polonilor în toamna anului 1600. Neputând să atace pe Zamoyski prin pasul Oituz în Moldova, Mihai Viteazul a folosit „drumul imediat următor” după cum se exprimă C. Zagoriț, parcurgând distanța Sîmpietru – Rătești prin Muntele Craiu, Drajna, Posești, Zeletin, Cislău, Rătești.
Deschiderea drumului de car pe raul Prahova concomitent cu înlesnirea circulaţiei prin pasul Bratocea vor conduce treptat la uitarea celui mai vechi şi mai anevoios decât ele, care a continuat totuşi din inerţie să fie utilizat până spre 1870. De asemenea, mutarea reşedinţei judeţului Săcuieni la 1781 din Văleni la Bucov va avea un impact nefast atât asupra târgului cât şi asupra drumului de car de pe la Vârful lui Crai. Următoarea lovitură a fost construirea drumului Prahovei în 1846- 1847 iar ultima, şi cea mai grea, finalizarea căii ferate în 1879.